Azi este 1 iunie. Ziua copilului. Când s-au trezit, le-am urat băieților mei “La multi ani”. Tudor a cerut cadou 10 înghețate. 🙂
I-am spus ca vom lua câte poate să mănânce. S-a bucurat.
Nu prea am sărbatorit cu ei 1 iunie în anii trecuti. A fost mereu doar o zi ca oricare alta. Azi am vrut să stau puțin cu mine și să înțeleg de ce. Și am înțeles.
Pentru mine, Ziua Copilului însemna concursul de desene pe asfalt. Eram bună la desen si învățătoarea mă alegea mereu printre participanți. Concursul se desfășura pe strada din centrul orașului, care era pietonală. Toată lumea trecea pe acolo, iar eu aveam atâtea emoții. Să fac un desen bun. Să câștig un premiu. Premiul întâi. Nu l-am câștigat niciodată. Doar dulciurile de consolare pe care le primeau toti participanții.
Așa am început să mă consider bună de nimic. Încet- încet, an de an…consursul de desene pe asfalt era printre motive. Era dezamăgitor. Aveam nevoie ca mama să fie mandră de mine, învățătoarea, la fel. Aveam nevoie de premiu ca ceilalți să vadă cât de bună sunt. Pentru că dacă ceilalti ar fi văzut asta, as fi putut și eu sa o cred.
Într-un an, s-a organizat un carnaval. Fiecare copil trebuia să vina costumat. Era pe arunci un personaj, Arlechino și m-am hotărât să mă costumez așa. Ai mei nu-si permiteau sa îmi faca un costum la croitoreasă așa că, atunci cand am găsit o bluza de-a mamei alba cu buline negre, mi-am găsit și personajul. Aveam niște colanti negri cu buline albe, iar mama mi-a făcut un coif din hartie căruia i-am pictat împreună buline. Apoi mama mi-a desenat pe obraji câte o inimioară roșie cu contur alb. Mi se părea ca arat minunat. Încropisem o costumație din nimic si eram foarte fericită. Dar fericirea cea mare ar fi fost dacă primeam premiu. M-aș fi mulțumit și cu locul 3, nu conta, dar sa fiu pe podium. Asta am țintit toată viața, podiumul. Ce era după era nesemnificativ.
Cand am ajuns la școală, am uitat cât de minunat era costumul meu, au început să conteze ale colegilor. Rochiile fetelor facute pe comandă, costumele de cowboy ale baieților. Am defilat toți în fața unui juriu. Eram sigură că trebuie să primesc un premiu. Până la urmă, costumul meu era atât de original.
Dar nu a fost. Nu suficient, după părerea juriului. Nu am primit niciun premiu. Am sperat până în ultima clipă și apoi am simțit că mi se rupe sufletul. Imi venea sa urlu de durere. Mi se părea nedrept. M-am simtit atât de neapreciată, de lipsită de valoare, de merit, inexistentă.
Și mi-am spus despre mine că eu așa sunt. Apoi ani de zile am căutat să le demonstrez celor din jur ca nu sunt asa. Dar a fost o luptă imposibilă. Pentru că eu credeam deja despre mine că așa sunt. Am făcut mereu eforturi să fiu printre cei mai buni, să fiu văzută, lăudată, apreciată. Pentru că valoarea mea venea întotdeauna din note, rezultate la examene, evaluări la serviciu și lucrurile pe care le aveam, hainele pe care mi le cumpăram.
Pentru că acea fetiță i-a lăsat mereu pe alții să îi spună dacă e valoaroasă sau nu.
Acea fetiță nu s-a multumit să se simtă minunat in costumul ei de Arlechino și să defileze mândra de ea. Indiferent de votul juriului. Indiferent de ce credeau ceilalți. Nu s-a putut bucura de ea însăși. De originalitatea pe care o avusese, de faptul ca făcuse o echipa minunată cu mama ei și creaseră acel personaj împreuna. Nu a fost suficient.
Bine, nici nu avea cum, de vreme ce atâta vreme până atunci, tot ce era ea era comparat mereu cu ceilalți. Exteriorul era barometrul dupa care era judecată și acasă.
Dar azi e din nou 1 iunie. Azi o tin in brate pe acea fetita cu sufletul plin de durere. Sunt lângă ea și o învăț să se bucure de ceea ce este, să se bucure de costumul ei și să delifeze cu el prin lume. Dar să o faca doar pentru ea. Indiferent de ce spun ceilalți. Ea este suficientă. Iar multumirea si bucuria sunt in ea, nu in exterior.
Azi e și ziua copilului din fiecare dintre noi. Imbrățișați-l. Are atâta nevoie.
