Despre noi și fricile noastre

Acest virus a scos la iveală, una cȃte una, mai toate fricile din noi.
Primul s-a activat instictul de supraviețuire. Puși in fata fricii de moarte, devenim neputincioși. Intrăm in panică și ne pierdem controlul. Atunci când ești in frică, nu mai poți gândi rațional. Oricâte argumente logice ai primi, sau ai încerca tu insuți să ți le oferi, panica e mai presus decât orice. O simti în corp, te acaparează și te paralizează. Simti cum ti se blochează respiratia și intri in lupta pentru supraviețuire.
Frica de moarte este în noi toți. În subconștientul nostru, este prezentă încă din primele clipe de viață. Am simtit-o prima dată, bebeluși fiind, când am fost despărțiți de mama, dintr-un motiv sau altul. Când am fost lăsați, abandonați, ne-am simtit într-o mare nesiguranță. În aceeasi nesiguranță paralizantă ne simțim și acum.
Următoarea a fost frica de moartea celor dragi. Ne vedem in situația în care ne-am putea pierde părinții, bunicii, pe cineva foarte drag. Ne spune despre noi că am putea ramâne singuri. Ai nimănui. Fără rost, fără sens. O durere cruntă, pe care nici macar nu ne-o putem imagina și care ne duce în aceeasi panică paralizantă. Terifiantă.
Încă avem in noi, moștenită de generații, frica de a muri de foame. Hrana e o nevoie primordială a omului. Puși în fața unui eventual pericol, simtim nevoia să ne asigurăm ca putem supraviețui, asigurându-ne că avem ce mânca.
Și iată-ne, cu frica de moarte mocnind latent in noi, asigurați că nu vom muri totuși de foame, ne ferim de pericol izolându-ne în case.
Izolându-ne si punându-ne la adăpost în propriile locuințe, am ramas doar noi cu noi. Pe termen nelimitat.
Și aici a intervenit și cea mai mare frică a mea. Aș putea să o numesc frica de noi înșine.
Eventualitatea contractării virusului nu m-a speriat atât de tare pe cât m-a îngrozit izolarea. Și haosul. Groaza de a sta sechestrată in casă, de a nu putea părăsi orașul, de a nu mai putea merge în concediu, de a nu mai putea face lucrurile care îmi plac și de a ma întâlni cu oamenii dragi. Socializarea a fost întotdeauna fuga mea de a sta doar eu cu mine.
Dintotdeauna am simțit o mare nevoie de libertate. Lipsa ei mă sufocă, mă face să mă simt claustrofobă, simt că mi se ia aerul și intru in panică. Dacă nu ar fi trist, ar fi chiar amuzant cum pentru mine, nevoia de a ma simți liberă să fac ce vreau si să fiu înconjurată de oameni, este mai mare decȃt frica de boală .
Ma destabilizeaza gandul că nu mai pot avea control. Asupra vietii mele. Acum am realizat, cât de puțin control avem, de fapt, asupra propriilor noastre vieți. Suntem atât de obișnuiți să luăm totul de-a gata, să avem tot ce ne trebuie, să rezolvăm totul cu bani, să găsim soluții pentru orice.
Dintr-o dată, acest virus ne arată cât de puțin putem controla, de fapt. Cât de puține soluții avem. Cât de mult ne păcălim. Pentru că noi, de fapt, nu facem decât să fugim de “a fi” prin “a face”. Mergem la serviciu, petrecem puțin timp cu copiii, ne ocupăm puțin de casă ȋntr-o rutină obositoare, ȋn tot acest timp așteptând mereu câte ceva. Un weekend, o ieșire, o întâlnire, o zi de naștere, un eveniment, concediul ăla minunat pe care îl planificam cu atata ardoare.
Ce suntem noi fără toate astea?
Acum vom fi doar noi cu noi. Și ne simțim sufocați. Pentru că nu mai avem unde să fugim de noi înșine, așa cum am făcut-o până acum. Nu ne mai putem păcăli.
Nu mai putem fugi nici de copii, pe care nu îi mai putem trimite nici la școală și nici la after. Trebuie să devenim părinți full time. Și copiii ne arată acum cât de puține resurse avem în noi. Cât de greu ne este să fim prezenți. Cât de puțină răbdare avem cu ei, dar mai ales cu noi înșine.
Și încercăm să “rezistăm” spunându-ne că este doar temporar. Trăim cu speranța că, în cateva zile, săptămâni, va trece. Și apoi vom putea să o luăm de la capăt.
Ca și cum ne-am fi pus viata pe pauză.
Numai ca nu va fi așa. Universul ne arată acum, altceva. Nu o vom mai lua de la capăt, ci lumea se va reogarniza.
Cum și în ce fel, nu știu. Dar simt că tot sistemul nostru de valori se va schimba. Vom renunța la a fi numai “eu” și vom fi mai mult “noi, toți”. Vom învăța mai multe despre solidaritate, despre empatie, despre “celălalt”.
Dar toate astea, abia după ce vom fi petrecut destul de mult timp cu noi înșine. După ce ne vom uita cu adevărat în sufletul nostru și vom vedea ce e acolo. Cine suntem noi? Ce ne definește? Ce ne bucură?
Cine suntem noi cu adevărat, dincolo de lumea de afară?
Universul nu ne pune acum pe pauză, ne dă re-start.