Am citit câteva articole și recomandări despre cum să le vorbim copiilor despre război.
Și soluțiile și sfaturile sunt pertinente, empatice, încurajatatoare.
Dar este nevoie să nu pierdem din vedere cel mai important lucru: faptul că ei sunt conectați emoțional cu noi, cu tot ceea ce simțim noi.
Simt, chiar mai bine decât noi, tot ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, toate emoțiile noastre.
Se conectează, direct și instant, la fricile, nesiguranța, îngrijorarea și agitația noastră interioară.
De aceea, copiii noștri se vor simți în siguranță doar atunci când ne vor simți pe noi stabili emoțional.
Știți ce ni se spune în avion: în caz de urgență, părintele își pune masca de oxigen mai întâi lui însuși și apoi copilului?
Exact așa funcționează absolut totul în relaționarea noastră cu copiii.
Mai întâi ne îndreptăm către noi, încercăm să ne stabilizăm pe noi, și abia apoi o vom putea face și pentru ei.
De aceea, în aceste momente, avem nevoie să ne îndreptăm atenția spre emoțiile noastre.
Să observăm mai întâi ce se petrece în interiorul nostru.
Să ne conectăm cu emoțiile noastre și să vedem ce ne spun.
Să observăm frica, îngrijorarea, revolta, neputința, nesiguranța.
Să stăm cu ele, să le ascultăm mesajul, să vedem în ce alte situații am mai simțit astfel de emoții.
Să ne găsim căi de a le gestiona. Nu de a fugi de ele.
Să le lăsăm să ne transmită mesajul și apoi să găsim modalități de a le reduce intensitatea.
Și astfel, copiii se vor putea simți în siguranță.
Deoarece atunci când nu îți poți conține propriile emotii, nu le poti conține nici pe ale copilului.
Iar el în acel moment se simte în cea mai mare nesiguranță: când simte că adultul își pierde puterea, se pierde în propriile emoții.
Simte că părintele nu poate fi, emoțional, acolo pentru el. Cand își simte părintele în frică, îngrijorat, automat se înfricoşează și el.
Iar să le spunem cuvinte de încurajare nu va funcționa.
Pentru că ei simt emoțiile, nu cuvintele.
Cel mai corect ar fi să le vorbim cât mai deschis despre tot ceea ce simțim.
Nu să încercăm să le ascundem și să părem pozitivi. Căci vor simți imediat păcăleala.
Cu cât le vom vorbi mai cinstit și mai deschis despre emoțiile noastre, cu atât își vor da și ei voie să vorbească despre ceea ce simt.
Ideal ar fi să nu îi lăsăm să vadă știri și să limităm cât mai mult discuțiile noastre îngrijorate despre ceea ce se întâmplă, în fața lor.
Nu numai că îi ținem departe de pe ei, dar nici nu mai hrănim în noi această energie de panică.
Să găsim lucruri frumoase de făcut împreună, de discutat, de văzut.
Să ne bucurăm de ceea ce este în prezent, în loc să facem proiecții pentru ce va fi în viitor.
Să fim recunoscători că suntem bine, noi împreună cu copiii noștri, aici și acum.
Să ne recunoaștem că nu putem controla ce se întâmplă în exterior, dar că, întotdeauna, ne putem îngriji de ceea ce se petrece în interiorul nostru.
