Tudor, așa, dintr-o dată: “Mami, eu știu care este misiunea mea în viața asta: să nu îmi fie frică de moarte și să mă iubesc pe mine.”
Atât de simplu. Ce să mai zic? Nimic altceva decât ceea ce zic de ceva timp: copiii noștri ne sunt cei mai buni învățători.
Și mă întreb: oare nu e asta misiunea noastră, a tuturor?
Mult timp mi-am cautat “misiunea”.
Mi-am imaginat tot timpul ca misiunea trebuie să fie ceva wow, care implică rolul meu în “salvarea omenirii”. 🙂
Și tot căutam și mă afundam și mai tare în neputință deoarece nu găseam acel ceva care sa ma facă atât de specială și care să îmi fie atât de clar de făcut încât să zic: “da, asta este!”.
Și să mă apuc de treabă.
Abia când m-am oprit din căutări, mi-am dat seama că pornisem într-o luptă cu mine însămi.
Căci eu căutam să mă simt specială, importantă, valoroasă.
Pentru că doar așa fiind, m-aș fi putut accepta.
Nu voiam să mă vad niciodată banală, neputincioasă sau neînstare.
Și tocmai atunci am înțeles: cât de mult încercasem toată viața să fiu perfectă, minunată, să demonstrez, căutând iubirea în exterior. Cerându-le celorlalți sa mă vadă, să mă admire și să ma iubească.
Fără ca eu să o fac.
Uitându-mă cât de greu mi-a fost mie să mă accept așa cum sunt, să îmi dau voie să nu pot, să nu știu, să greșesc, îmi dau seama ca misiunea de a te iubi pe tine este una foarte grea.
Nu este deloc ușor.
Pentru că ne vine atât de ușor să ne devalorizăm. Să ne criticăm, să ne biciuim pentru orice greșeală și să ne setăm niște standarde foarte înalte.
Și să ne acceptăm “doar dacă”.
Ne place de noi doar dacă suntem buni, inteligenți, avem mereu soluții, dacă le putem pe toate și dacă avem de toate.
Recunoaștem sau nu, ne place sau nu, am venit în viața asta să învățăm iubirea.
Să vindecăm modelul de iubire condiționată și să o învățăm pe cea necondiționată.
Și tocmai pentru că este al naibii de greu, aceasta este și misiunea noastră.
