Acum câțiva ani, stăteam pe un fotoliu în cabinetul terapeutei cu care lucram. Și, la un moment dat, ea ma întreabă:
– Ce îți dorești cel mai mult, ce vrei, ce cauți în viața asta?
Și răspunsul a venit cu patos, din fiecare celulă a corpului meu și din toata inima mea:
– Vreau să mă iubească și pe mine cineva!!
Și atât de multă durere a ieșit odată cu cuvintele astea, încât am început să mă zgudui de plâns.
Atât de neiubită mă simțeam.
Deși oamenii din viața mea mă iubeau.
Ce am realizat eu, mult timp după această întrebare și acest răspuns, era că, indiferent CUM și indiferent CÂT m-ar fi iubit ceilalți, pentru mine nu era suficient.
Nu era de fapt ceea ce lipsea sufletului meu.
Pentru că el nu după asta urla.
Și niciodată iubirea lor nu ajunsese la mine așa cum aveam eu nevoie să o primesc.
De ce?
Pentru că EU nu mă iubeam.
Și dacă eu nu mă iubeam, îmi era imposibil să primesc iubirea celor din jur.
De ce plângeam atunci, pe acel scaun? Ce căuta cu disperare sufletul meu?
Nu iubirea celorlalți.
Nu “să mă iubească și pe mine cineva” voia el de fapt.
Ci să mă iubesc EU.
Asta era cea mai mare nevoie a mea.
Fusese nevoia mea toată viața până atunci și eu o tot căutasem în alții.
Abia când am ajuns să mă iubesc EU pe mine, am realizat că binele și fericirea mea nu țin de ceea ce primesc sau nu de la ceilalți.
Abia după ce am putut sa mă accept, să mă uit cu drag la mine, să mă iert și, în final, să mă iubesc cu tot ceea ce sunt, am putut să simt și iubirea celorlalți.
Dar nu am mai depins niciodată de ea.
Ceea ce cerem și credem că avem nevoie de la alții, este ceea ce, de fapt, avem nevoie să ne dăm noi înșine.
Nu poți cere ca ceilalți să te accepte și să te iubeasca, dacă TU nu o faci.
Pentru că, și dacă ar face-o, la tine tot nu ar ajunge.
Tocmai de aceea renunțăm mereu la cine suntem noi cu adevărat, doar ca să obținem și noi puțină iubire, sau puțin drag de la oamenii din jurul nostru.
De aceea am și uitat cine suntem noi, dincolo de toate aceste măști pe care ni le-am pus ca să ne simțim acceptați, validați, iubiți.
Am lăsat toată autenticitatea noastră doar ca să nu fim singuri, doar ca să simțim că aparținem, că îi pasa cuiva și de noi.
Deoarece așa am învățat că se procedează.
Ca celalalt să te accepte, e nevoie sa devii ceea ce crezi tu că și-ar dori el să fii.
Și, zi de zi, în cautarea asta de a nu mai simți atât de mult acea tristețe interioară, acea lipsă de acceptare si iubire de sine, acel gol din sufletul tău, încerci să îl umpli cu diverse.
Acel gol vine dintr-o deconectare totală de tine însăți. De sufletul tău, de autenticitatea ta.
Și, deși cauți în exterior (în oameni, în relații, în obiecte, în muncă) ceea ce cauți este un singur lucru: pe TINE.
Și iubirea din (de) tine.
