Despre judecată și iubire

Ȋn ultima vreme este tot mai vizibil cât de ușor ne este să ne judecăm unii pe altii. Atât de ușor, încât a devenit pur si simplu o caracteristică a naturii umane. Societățile și, mai nou, media, au întărit acest tip de comportament prin compararea oamenilor între ei și prin stabilirea unui anumit tip de a fi, considerat general acceptabil. Ȋncepând din copilărie am fost evaluați prin comparație. În familie și în timpul școlii adulții ne-au învațat că, prin comparație, ni se stabilește valoarea. Și apoi am început și noi să ne vedem propia valoare prin ochii celorlati, dându-le puterea și dreptul să ne evalueze, să ne încadreze sau nu în anumite tipare. Critica și arătatul cu degetul spre ceilalți au devenit un mod de viață. Un tipar pe care ni-l însușim și îl repetăm de generații.

A devenit atât de simplu să crezi că modelul tău și felul în care tu înțelegi și faci lucrurile se aplică și celorlalți. Și, automat, cei care nu fac că tine, devin greșiți. Avem în noi o nevoie de a le arăta celorlati cum e bine, cum e corect, cum ar trebui să facă sau să simță, cum ar trebui să se comporte, să vorbească, să gândească. Fară să vrem să acceptăm că oamenii își duc viața conform propriilor filtre și valori.

Fiecare ființă este unică și privește lumea prin prisma propriior ei filtre. De la naștere și până în prezent, tot ce a trăit, a experimentat și a integrat o persoană i-a format un mod unic și personal de a simți, gândi, relaționa, acționa, adică propria istorie personală. Și fix această istorie personală îl face pe om să își “traducă” lumea în felul lui, după propriile lui criterii. Atunci când simte, gândește, vorbește și acționează o face după ce, anterior, a trecut totul prin filtrele lui.

Judecând și criticând ne păstram în incapacitatea de a vedea dincolo de comportamente. Înțelegând că comportamentul unui om este reflexia propriei lui povești, putem găsi în noi compasiune, înțelegere, acceptare. Doar așa putem lăsa deoparte înverșunarea ca ceilalți să fie și să facă ca noi și să nu ni se mai pară că noi deținem adevărul  absolut, iar cei care nu au același adevăr ca al nostru sunt greșiți.

Numai că oamenii sunt atât de rupți de ei înșiși încât le este mult mai ușor să îi vadă pe ceilalți. Și pentru că este atât de greu să ne uităm doar spre noi, deoarece am găsi acolo atât de multă durere, tristețe, neîmplinire, alegem să ne îndreptăm privirea către ceilalți. Și să judecăm. Iar motivul pentru care facem acest lucru este că întotdeauna vă fi mai ușor să îl vezi pe celalat decât să te vezi pe tine.

Ceea ce ne este greu să înțelegem este că noi toți suntem de fapt, unul. Și că, privind spre ceilalți, privim, de fapt, într-o oglindă. Noi toți suntem oglinzi unul pentru celălalt. În momentul în care înțelegem că ce nu ne place la ceilalți, nu ne place de fapt la noi înșine, este cazul să privim mai întâi spre noi. Ȋntorcându-ne spre noi și privind adânc în sufletul nostru, putem vedea cu claritate ce anume ne menține blocați în tipare.

Judecata ne ține departe unii de alții. Ne învrăjbește și ne separă. Ne face să ne disprețuim, să ne poziționam în tabere diferite. Numai ca nu ne îndepărtează doar de ceilalți, dar și de noi înșine. Judecându-i pe ceilalți, ne judecăm și pe noi. Și, fără să ne dăm seama, ajungem să fim cei mai mari critici ai noștri. Și trăim în interiorul nostru plini de frunstare, ură si resentimente. Față de noi si de ceilalți. Când am avea atâta nevoie să ne fim aproape, să ne conectăm, să nu mai ne ducem viața atât de dezbinați si de însingurați. Când am putea să înlocuim “eu” cu “noi”, “singur” cu “împreună”. Și astfel, am ajunge la acea minunată capacitate a sufletului nostru de a iubi, pe care noi alegem să o înlocuim cu “a disprețui”.

Cel mai probabil, avem nevoie să ne construim acum o nouă imagine despre iubire. Despre ce înseamnă, de fapt, iubirea. Deoarece în noi nu există nici măcar conceptul de iubire de sine, în primul rând. Se traduce ca egoism. Noi încă nu avem in sufletul nostru amprenta emoțională a iubirii. A iubirii necondiționate. Cea care ni s-a arătat nouă, copii fiind, nu era acest tip de iubire, de care am fi avut atâta nevoie. Am înțeles atunci ca iubirea pentru celălalt înseamnă să vrei sa îl faci conform așteptărilor tale, si că, abia dupa ce el ajunge sa corespundă, îl poți iubi. Am fost atâta timp iubiți “doar dacă” încât nu știm altfel. Inclusiv pe noi ne putem accepta și iubi, “doar dacă”. Când ar fi atât de simplu să privim spre noi înșine și unii spre alții cu blândețe și acceptare. Să ne dăm voie să greșim, să vedem lucrurile diferit, să ne doară. Să acceptăm că suntem la fel și, în același timp, diferiți. Să găsim în noi compasiune, acceptare, înțelegere, iertare. Să ne fie drag de noi și de ceilalți. Și așa, vom învață să ne iubim. Mai întâi pe noi înșine și, abia apoi, să îi iubim și pe alții. Deoarece iubirea este despre a-l vedea pe celalalt așa cum este și a-l iubi pentru tot ceea ce este. Nevrând să-l schimbăm, să-l transformăm, să-l facem să fie într-un anumit fel, să corespundă criteriilor noastre. Ci să-l vedem cu toate părțile lui și, abia atunci, să-l iubim.