Schimbarea pe care ne-o dorim și o așteptăm în jurul nostru, începe, în primul rând, cu noi. Degeaba așteptăm să se schimbe celălalt, dacă nu o facem mai întâi noi. Lumea suntem noi. Şi lumea va începe să se schimbe atunci când fiecare dintre noi va face o schimbare în el însuși.
Dar ce ne tine atât de blocați în ceea ce suntem? De ce ne este atât de greu să ne uitam în interorul nostru și să facem ceva cu noi? Deoarece ne este foarte greu să ieșim din zona de confort. Oricât de rău ne-ar fi unde suntem, este ceva cu care ne-am obișnuit deja. Schimbarea înseamnă necunoscut, iar una dintrre cele mai mari frici ale mintii umane este cea de necunoscut.
Avem o mare nevoie de a controla, de a avea siguranță. Numai că noi nu putem controla, de fapt nimic. Pentru că există acea forță mai mare decât noi, Universul, care stabilește, sau a stabilit deja, ceea ce se întâmplă. Doar că noi ne-am rupt de acesta legătură cu Creatorul nostru și de aceea ne simțim atât de singuri și atât de neînsiguranță. Dacă am relua acea conexiune cu sufletul nostru, cu esența noastră, am realiza că, de fapt, nu suntem singuri și că cineva are grijă de noi.
Ne este greu să renunțăm la ceea ce cunoșteam deja. Oricât de rău ne este acolo. Bunica mea avea o vorbă. Dupa ce i-a murit soțul cu care a trăit o viață de abuz fizic, ea îl plângea în fiecare zi și spunea: ‘mamă, e rău cu rău, dar mai rău e fară rău’. Atât de mult ne ținem blocați în zona de confort, în ceea ce cunoaștem. Deși trăim o singurate în doi, deși trăim în nefericire, sau chiar în abuz, frica de a ne rupe de ceea ce cunoaștem și ne-am obișnuit deja, este mai mare și ne ține pe loc. Ne ține blocați în neputință, ne împiedică să luăm decizii, să rupem legături nesănătoase de atașament.
Alegem să ne trăim viața total deconectați de ceea ce este în sufletul nostru. Deoarece ne este atât de greu să ne confruntăm cu toată durerea de acolo. Am ales să punem totul sub preș și să ne prefacem că nu există. Convinși fiind că nu se poate altfel. Alegem să credem despre noi că nu merităm. Iubire, împlinire, bunăstare.
Copii fiind, am auzit în jurul nostru că viața e grea, că nimic nu se primește pe degeaba, că banii se fac greu și cu multă muncă, că, dacă la un moment dat iți este bine, sigur va veni un moment când vei plăti pentru asta. Nu putem trăi stări de bucurie deplină tocmai pentru că suntem convinși că sigur vă urma ceva urât după. Că vom plăti pentru acea bucurie, că nu are cum să dureze.
Și astfel alegem să trăim teleghidați, rupți de noi înșine, din frică. Frica de a ne uita spre ce ne doare, spre ce am ascuns adânc în noi, ba chiar de frica că ne-ar putea fi bine. Pentru că nu știm ce să facem cu asta.
A fost un moment în viața mea când am conștientizat că eu nu trăiam, ci doar supraviețuiam. Si asteptam. Asteptam să se schimbe soțul, încercam să schimb comportamentele copiilor, dând vina pe toți din jurul meu. Că dacă ei ar fi într-un anumit fel, mi-ar fi și mie bine. Că toate mi se întamplă numai mie, eu fiind o victimă a sorții. Până când am înțeles că nu ei trebuiau să fie altfel, ci eu. În mine stătea puterea să schimb. Şi, într-adevăr, când eu am vindecat, am integrat, am conștientizat și, în consecință, am schimbat, totul în jurul meu s-a schimbat.
Uitându-mă înapoi, am înteles că, în tot acel timp, eu, pentru că doar așa ș și eram obișnuită să traiesc, am ales să mă păstrez acolo, în durere și în neputință, doar că să nu mă rup de ceea ce ajunsese să-mi fie cunoscut și, deși îmi era greu, mă obișnuiesem.
Pe măsură ce am început să mă uit către toate fricile, traumele, durerile mele, mi s-a luat și vălul de pe ochi. Am văzut cum rămăsesem blocată în niste convingeri care nu erau ale mele, cum încercam sa bifez niste idealuri care nici măcar nu erau ale mele, ci îmi fuseseră impuse în copilărie.
Și erau atât de înalte și atât de multe, încât atunci când le-am pus pe hârtie și le-am numit, cu un amar amuzament, “lista lui tata”, am realizat, cu durere, că am trăit până atunci să îndeplinesc niste idealuri imposibil de atins – ale tatei.
E greu să ne rupem de paradigme, de convingeri, să vindecăm traume și răni din copilărie sau din toată viața. Dar doar primul pas este greu. Ca la piesele de domino. E suficient să cadă prima. Și apoi totul se mișcă doar într-un sens.
Şi simți că drumul e doar înainte, nu ai cum să te mai întorci unde erai anterior. Şi da, drumul poate fi al naibii de greu. Pentru că nu e ușor să stai fată în fată cu tine și sa te vezi, să te înțelegi, să te ierți și să te accepți.
Dar doar așa putem schimba. Doar așa putem deveni ceea ce suntem cu adevărat, să începem să ne asumăm responsabilitatea propiei vieți și să ne găsim sensul. Să înțelegem că facem parte din acest Univers și că orice schimbare și evoluție a noastră personală va schimba ceva în jurul nostru.
Nu putem aștepta ca ceva în ceilalți, în lume, în Univers să se schimbe dacă nu facem noi primul pas. Cu noi înșine.
