Atunci când eram copil, mesajul care a ajuns la mine a fost cel că, dacă mă conformez, dacă le fac celorlați pe plac, în primul rând mă păstrez în siguranță.
În al doilea rând, nu mi se ia iubirea.
Devenind ceea ce trebuie, ceea ce se aștepta de la mine, eram în siguranță de a nu păți ceva rău, atât acasă cât și la școală.
Limitele mele, spațiul meu personal au fost atât de multe ori și atât de brutal încălcate încât nici măcar nu am știut că aș fi avut asa ceva.
Nu am avut niciodată curajul sau îndrăzneala să spun NU.
Știam că nu am voie, că nu se cade, sau că, dacă cumva îndrăznesc, risc să fiu lovită, certată sau pedepsită.
Existau deci, consecințe periculoase. Iar eu trebuia să le evit cu orice preț.
Am devenit apoi adult și am continuat același tipar.
Spațiul meu personal nu avea nicio limită clară, nici măcar nu știam că aș avea unul.
Târziu, am realizat că nu puteam niciodată să spun NU.
Și, că nici prin cap nu îmi trecea că aș putea avea această opțiune, atât de normal mi se părea să fac doar ce zic ceilalți, să nu refuz, să permit să fiu tratată oricum.
Din contră, am devenit cea mai pricepută în a le face celorlați pe plac.
Toata viața mea m-am lăsat pe mine pentru cei din jur. Am renunțat la tot ceea ce eram eu, la tot ce îmi doream, doar ca să nu supăr, să nu deranjez, sau să nu rămân singură.
Nici măcar nu știam cine sunt, ce vreau, ce îmi place și ce nu.
Eu eram doar executantul perfect, gata oricând să facă totul perfect, străduindu-se din rasputeri să nu greșească.
Nu puteam nici greși, nici zice NU, pentru ca așa aș fi pierdut totul.
Tot ceea ce aveam nevoie de la ceilalți. Acceptare. Iubire. Atenție.
Mai târziu, când am devenit mamă, mi-a fost foarte greu să le spun NU copiilor mei.
Mă simțeam vinovată de câte ori nu le dădeam voie să facă ceva, iar ei plângeau. Îmi era atât de greu să duc acel plâns, acele tantrumuri, încât i-aș fi lăsat să facă orice, doar ca să nu mă confrunt cu plânsul sau cu durerea din ochii lor.
Iar ei au învățat foarte repede că pot obține orice își doresc doar dacă plâng și se tăvălesc.
Au învățat să mă manipuleze.
Iar eu m-am pus și la dispoziția lor așa cum o făcusem toata viața, încă din copilărie, cu toată lumea.
Așa că, am devenit o mama slugă, care trebuia sa fie mereu disponibilă, să renunțe la ea, la timpul ei, la nevoile ei, doar ca să le îndeplinească pe toate ale copiilor.
Aveam atâta nevoie să nu mă simt vinovată că nu sunt o mama bună, sau că îi fac să sufere, încât aș fi făcut orice pentru ei.
Doar că, târziu, am înțeles că nu asta înseamnă să fii o mamă bună.
Și că nu de asta au nevoie copiii.
Să le faci mereu pe plac.
Să nu poți să le duci nemulțumirea, frustrările, durerea.
Să existe cineva acolo gata să îi salveze de cel mai mic disconfort.
Am fost atât de răniți în trecut încât ne-am dori să ne ținem copiii cât mai departe de suferință.
Fără să realizăm că, de fapt, le facem un mare rău. Îi handicapăm.
Nedându-le voie să simtă durere, le creăm o bulă.
Fără să îi învățăm ca durerea face parte din viață.
Că uneori mai și doare. Dar că trece. O pot depăși.
Doar că, atunci când alegem să ținem copiii cât mai departe de emoțiile “grele”, este pentru că ne aduc aminte de ale noastre.
Durerea copiilor ne pune față în față cu propria noastră durere, cu propriile nostre emoții.
Iar pentru că nu vrem să ne confruntăm cu ele, le ascundem sub preș, așa cum am învățat când eram copii.
Și încercăm să îi ținem pe copiii noștri departe de suferință, de frustrare, de nemulțumire.
Iar în felul aceasta nu îi pregătim deloc pentru viață.
Pentru că ideea nu este să îi ferim de toate astea, ci să le oferim cadrul de siguranță în care ei să manifeste ceea ce simt.
Nu să ne punem la dispoziția lor și să ne lăsăm pe noi pentru ei, au ei nevoie.
Ci să devenim acei adulți care pot pune limite.
Care pot spune NU.
Care pot conține emotia copilului, fară să îi fie frică de manifestarea ei.
Care transmit copilului că e normal să simta furie, frustrare, nemulțumire, durere.
Că e doar o emoție care va trece.
Dar, pentru a putea face asta pentru ei, e nevoie să ne confruntăm cu tot ce am băgat noi sub preș până acum.
Să ne confruntăm cu tot ce este atât de adânc în noi și am tot ascuns acolo.
Ca să nu ne mai punem non-stop la dispoziția lor din frică, e nevoie să nu ne mai fie frică de emoții.
Ca să putem pune limite, e nevoie să fim pregătiți să ne confruntăm cu amalgamul de emoții din noi.
Iar atunci copiii vor simți că au într-adevăr niște adulți responsabili lângă ei și se vor simți în siguranță.
Iar respectându-ne noi înșine spațiul nostru personal, vor învăța și ei să îl integreze și să îl respecte pe al lor.
Vor învăța și ei să pună limite, la rândul lor.
