De când a apărut în viata mea Tudor, primul meu băiețel, am făcut tot posibilul sa fiu mama perfectă.
Nu am plecat deloc de lângă el, l-am alăptat 2 ani jumătate, am dormit cu el, i-am gătit cea mai sănătoasă mancare. Și câte 3 feluri de mâncare pe zi, numai să mănânce ceva.
Atunci credeam ca fac toate astea din iubire pentru el. Și ii ofer tot ce e mai bun.
Ca el să nu simtă vreodată că eu nu îl iubesc, să nu se simtă abandonat.
De fapt, făceam toate astea din frică. Și din nevoia mea ca eu să fiu o mama perfectă. Să îi ofer tot ceea ce nu primisem eu și ca să nu mă pot acuza vreodată că nu sunt o mama bună.
Doar că, la nivel emoțional eu nu aveam deloc în mine ceea ce voiam să ii ofer lui.
Cel mai greu și dureros a fost să recunosc asta.
Și să recunosc că nu pentru el făceam toate astea, ci pentru mine. Pentru a nu crede sau spune despre mine că nu sunt o mama bună.
Nevoia mea de a fi mama perfectă era atât de mare încât nici măcar nu conștientizam nevoile REALE ale copilului.
Care nu avea nevoie de 3 feluri de mancare extraordinar de sănătoasă, care nu avea nevoie ca eu să fiu cu el în fiecare secundă a vieții lui ca să nu se simtă abandonat.
Ci, atunci când eram cu el să fiu acolo. Să mă conectez cu el. Să îl aud, să îl văd.
Rolul de mamă vine cu mult greu. Poate cu cel mai mare. Deoarece vine cu foarte multă responsabilitate. Dintr-o dată, este un suflet care depinde de noi.
Mult timp m-am acuzat că nu sunt o mama bună și că o să-mi “stric” copiii.
Până am înțeles că nimeni nu mă învățase sa fiu mamă. Că singurul model de mamă pe care îl avusesem era cel al propriei mele mame. Și că nu eram o mamă de 30 de ani, ci una care s-a născut odată cu copilul ei.
Prin urmare, învățam și eu pe parcurs. Din mers. Încercând, eşuând, încercând din nou.
Dându-mi voie să greșesc.
Asa cum copiii învăță să meargă pas cu pas, mai întâi nesiguri, apoi din ce în ce mai bine, așa învățăm și noi să fim mame.
Cum ar fi dacă pe un copil care învață să meargă l-am certa și i-am spune că nu e bun de nimic? Că, uite, nu merge bine? Ar mai vrea vreodată să încerce să meargă? Nu.
Atunci imaginați-vă că asta ne facem nouă de câte ori ne acuzăm, ne criticăm, ne simțim greșite.
E absolut normal ca uneori să ne simțim neputincioase, depășite, obosite. Să nu le știm tot timpul pe toate.
Dar, tocmai dându-ne voie să greșim, să nu putem face mereu totul, putem deveni mamele de care au nevoie copiii noștri.
Deoarece ei nu au nevoie de mame perfecte.
Au nevoie de mame autentice.
De mame care își dau voie să își pună în cuvinte emoțiile. Neputințele.
Și atunci ne vor modela. Și își vor da și ei voie să nu le iasă mereu lucrurile, să își exprime frustrările, durerile.
Atunci când nu ne vom mai încrâncena, când nu vom mai încerca cu disperare să fim cele mai bune mame, în ochii noștri și în ochii celorlalți, vom putea să devenim mamele de care au CU ADEVĂRAT nevoie copiii noștri.
