Dintotdeauna am urât faptul că m-am născut fată și nu băiat.
De-a lungul copilăriei mele, tatăl meu și-a exprimat constant regretul că nu am fost băiat.
Mă durea sufletul de fiecare dată când il auzeam cu cât regret și tristețe spunea cât de mult și-ar fi dorit un băiat.
Și, în mintea mea de copil, mi-am imaginat că eu sunt de vină pentru că am ieșit fată.
Și m-am urât pentru asta.
Pentru că, dacă aș fi fost băiat, poate tata m-ar fi iubit așa cum aș fi avut atâta nevoie. Poate că ar fi fost mândru de mine. Poate că, măcar o dată, as fi simțit și eu cum e să fie mulțumit de mine.
Și nu numai că și-a exprimat regretul că nu eram băiat, dar mă și tundea băieteşte, scurt, până pe la vreo 10 ani, când am îndrăznit să mă revolt și să vreau părul lung.
Despre menstruație nu mi s-a vorbit niciodată acasă. Am aflat de la verișoara mea. Când am avut prima menstruație am avut un şoc și am plâns în hohote câteva ore bune spunamdu-mi ce nedrept este și ce năpastă a dat peste mine.
Și, drept urmare, corpul meu a înțeles ca menstruația este ceva șocant, urât, dureros pentru mine.
Și a reacționat în consecință. Lună de lună, timp de ani întregi, în prima zi de menstruație aveam dureri groaznice.
În momentul în care mi-au crescut sânii, m-am urât și mai tare. As fi făcut orice să dispară sau să se oprească din crescut. Sânii arătau ca sunt fată, iar eu trebuia să fiu băiat.
Iar toata această ură față de corpul meu s-a transpus apoi în kilograme în plus. Dacă tot îl uram doar pentru ca era un corp de fată, păi el mi-a dat și un motiv real.
Și mi-am urât nu numai corpul. Ci pur si simplu ideea de a fi femeie.
Deoarece, de mică, femeile din familia mea îmi spuseseră cât de greu este să fii femeie, cât de nedreaptă, grea și plină de umilință este viața lor. Iar eu am luat acest lucru ca pe un adevăr și l-am integrat la nivel de convingere profundă.
Astfel, cam toată viața mea, mi-am negat și urât toate aspectele care mă făceau femeie.
Și, din păcate, nu sunt singura femeie care a facut asta.
Mai mult sau mai puțin, din motive asemănătoare sau diferite, aproape fiecare femeie trăiește departe de corpul, de feminitatea, de sexualitatea ei și de tot ceea ce reprezintă ele.
Și nici măcar nu conștientizăm asta.
Nici ceea ce ne facem, dar, mai ales, nu realizăm imensa comoară care zace ascunsă în noi.
Secole de-a rândul, femeile au fost acuzate, blamate, făcute vinovate, ruşinate și pedepsite pentru feminitatea, senzualitatea și sexualitatea lor.
Și, din păcate, noi înșine am ajuns să ne negăm propria feminitate. Fară să ştim, fără să conștientizăm că în ea sunt cuprinse toate darurile noastre: înțelepciunea, pasiunea, creativitatea, intuiția, dar mai ales, iubirea.
Dupa ce am mi-am înțeles convingerile și am vindecat acele răni din copilărie, am început să îmi accept corpul. Să îl ascult. Să îi mulțumesc pentru că, în ciuda faptului ca eu l-am urât atât de mult, el nu s-a îmbolnăvit.
Mi-am cerut pur si simplu iertare pentru toți acei ani in care l-am ignorat, l-am urât, ori l-am pedepsit cu cure de slabire.
Acum sunt prezentă în corpul meu. Am învățat să îl ascult, să îl onorez, sa fiu conectată cu el. Să îl iubesc.
De când mi-am descoperit și acceptat feminitatea, am început să mă bucur de ea.
Și este, într-adevăr, o călătorie fantastică. Un mare wow. Ca și cum am dezgropat o comoară. 😍
Relația cu corpul și feminitatea lor sunt o parte din procesul de conștientizare și vindecare emoțională pe care îl ofer femeilor cu care lucrez.
Tu cum te simți în corpul tău?
