Copiii noștri și durerile noastre.
Eu am 2 baieti, Tudor si Matei (7 si 3 ani).
Si stiti ceva? Uneori mi-e al naibii de greu.
Sunt mama a doi copii și, teoretic, ar fi trebui sa fie simplu. Așa părea la mamele “perfecte”. La mine pare al naibii de greu. 😁
Mult timp nu am știut cum sa fac altfel. Eram acel adult care trebuie sa-și repare copiii. Sa nu-i piardă din mână. Să decidă ce este bine pentru ei. Și, normal, copiii nu mă ascultau. Îmi spuneam ca îmi iubesc copiii. Și că le vreau binele. Dar, de fapt, eu ii vedeam ca pe un “produs” al meu.
Că oamenii văd copiii mei și zic: “uite-o și pe aia, habar n-are sa crească copiii”.
Sau “vai de ea, ce o sa se aleagă de copiii ăștia.”
Multă vreme, comportamentul copiilor mei a scos din mine tot ce era mai urât. 🙁
Cel mai mult mă înfuria chiar furia copiilor mei. Ma durea atât de tare, încât uneori mă trezeam gandind: “Doamne, cu ce am greșit, să am eu un astfel de copil?”
Mă făceau să mă simt neputincioasă. Iar un adult nu are “dreptul” să fie neputincios. Așa ni s-a spus, nu? Trebuie să știe, să facă, să rezolve.
Să rezolve situatia, să rezolve copilul. Pentru că sigur este ceva neînregulă cu copilul, dacă se comportă așa.
Și nu am stiut mult timp cum să gestionez aceasta furie.
Parintii mei “rezolvau” furia mea cu țipete și cu palme. Cu bătătorul de covoare, uneori.
Așa ca am preluat modelul lor și am facut si eu la fel cu băieții mei. Palme foarte rar, dar țipete mereu. Apoi, mă simteam o mama rea. Și mă învinuiam atât de tare că sunt o mama rea.
Vedeam in ochii lor frica și mă durea foarte tare. Dar oare cum aș fi putut sa fiu blândă când mie nu mi-a arătat nimeni blândețe? Nu m-a învățat nimeni ce înseamnă acceptarea, nu mi-a oferit nimeni îmbrățișari în loc de critici.
Îmi era atât de greu să fiu mama lor.
Mă exaspera plânsul lor. Cu plânsul ce să fac? Că doar noi așa știam, că plânsul nu e bun. E rușinos, e deranjant. Tot timpul am simtit ca trebuie să- l “rezolv”. Orice, numai să nu mai plângă, frate! Simțeam ca trebuie să fac ceva urgent sa-i fac sa tacă. Iar eu, uneori, aș fi plâns și eu cot la cot cu ei. De neputință. De greu. De durere. Nu mi-am dat niciodată voie sa fac asta.
Nici nu m-am intrebat de ce plânge copilul. Tot ce știam era că trebuia să-l fac sa tacă.
Nu puteam sa văd durerile copilului meu pentru ca imi aminteau de ale mele. Iar eu toata viata am fugit de a simți durere. Nu stiam ce sa fac cu ea, așa că am ascuns-o in spatele unui zâmbet perfect. Toti care mă cunosc, mă știu a fi mereu cu zâmbetul pe buze. Nimeni nu a știut vreodată ca zâmbetul era felul meu de a ascunde durerea.
Iar dacă nu puteam face față durerii mele, cum aș fi putut face față celei a copiilor mei?
Dar stiți ce au facut copiii mei? Au scos toată durerea mea la suprafață. Aia ascunsa prin toate cotloanele. 😂
Multă a fost. Înca mai e. Numai ca acum nu o mai ascund. 🙂
De fapt, știți ce? Tot greul asta din relația cu copiii este doar oglindirea a ceea ce ne doare pe noi, a rănilor noastre, iar ei au “ rolul” să ni le arate PÂNĂ le vedem și noi. Nu ei sunt greșiti și trebuie reparați. Copilul ăla din noi este foarte rănit și noi nu-l luam in seama. Am uitat de mult de el.
De fapt, suntem niște copii in “ haina” de adulți. Ne credem mari, maturi, responsabili ca știm ce-i mai bine pentru ei sau pentru noi. Asta doar până cineva apasă un butonas care sa ne ducă in niște emoții grele si dureroase. Atunci reintrăm în papucii acelui copil pe care îl doare și care începe sa urle. Ca el nu știe altfel.
Asta fac copiii noștri când ne scot din minți. Ne apasă butonașe care duc la rănile alea care dor încă. Doar ca nu este despre ei. Ei ne “scot din minți” pentru binele nostru. Un bine pe care noi nu l vedem. Ca e mai bine in tiparele noastre, cu “vălul” pe ochi, crezând ca noi știm mai bine ce sa facem.
Așa am descoperit eu ce norocoasă sunt că ii am pe Tudor si pe Matei care ma scoateau din minți. 🙂
Am realizat cât m-au ajutat ei să scot la suprafața acele dureri de mult “uitate”. Mi s-a spus la un moment dat “Tudor este tot ceea ce tu ai ascuns sub preș, tot ce tu nu vrei sa vezi la tine”. Iar eu nu înțelegeam. Nu vedeam nici măcar care era “preșul”. Eu vedeam doar un copil care trebuia “reparat”.
Dar, a fost un moment când am avut curaj sa stau fata in fata cu mine. Wow. Mi-au dat lacrimile instant. Pentru ca am început sa aud vocea fetitei care fusesem eu, Aiduța. Care urla efectiv. Care era de atât de mult timp inexistenta pentru mine. Ii pusesem vocea pe “mute” ca sa pot sa ma mint ca mi-e bine așa.
Și, când am reușit sa stau fata in fata cu mine, cea autentica, am putut sa-i văd cu adevărat pe Tudor si pe Matei. Sa văd in spatele acelor comportamente care ma scoteau din minți. Sa văd cât de minunati erau copiii meu și cum își strigau ei durerea, eu neauzind de atât de mult timp.
Si așa, încet- încet am învățat să îmi aud cu adevarat copiii. Să privesc dincolo de comportamentul lor și să descifrez mesajul.
Să mă uit spre acea durere pe care ei o scoteau la suprafață. Sa o ascult.
Copiii noștri sunt darul pe care îl primim ca să ne reconectăm cu noi înșine. Ei ne ajută să ne regăsim și să ne vindecăm rănile din copilarie. E suficient doar să le dăm voie.
