Despre a fi. Și atât.

Trăim în această societate unde ni se arată la tot pasul perfecțiunea. Idealul. Despre cum TREBUIE să fii, să faci.
Rețelele sociale ne vând această perfecțiune, aici toată lumea arată ce are mai bun, ce poate mai bine.
Am fost crescuți să ne încadrăm perfect în cele mai înalte standarde, altfel nu este bine.
Alergăm toata viața după acestă perfecțiune pe care ne-o dorim mai mult ca să o vadă ochii celorlalți.
Am crescut fiind mereu comparați cu ceilalți copii și am dus această concurență cu noi în viața de adult. Trăim într-o competiție continuă. Să facem, sa bifăm, să putem.
Și așa, ne îndepărtăm de ceea ce contează cu adevărat, de sufletul nostru.
Credem ca bucuria, mulțumirea, constau în cariere, joburi minunate, copiii perfecți, case, mașini și concedii pe insule exotice.
Fără sa ne dam seama că, și dacă am avea toate astea, noi tot nemultumiți am fi. Chiar dacă câștigăm competiția cu restul lumii, în sufletul nostru tot nu va fi pace. Nu va fi bine. Nu va fi bucurie.
Pentru ca încă nu recunoasțem că nimic din exterior nu ne va aduce vreodată bucurie, dacă noi nu știm autentic să ne bucurăm doar pentru ca răsare soarele și…cam atât. 🙂
Și asta le arătam copiilor noștri care modelează nemulțumirea noastră și cer tot timpul mai mult și mai mult. Jucării, jocuri, gadget-uri.
Si luptăm continuu pentru a avea, pentru a face.
Renunțând complet la “a fi”.
Primă dată când am luat contact cu terapia mi s-a spus să repet propozitia: “e suficient doar sa fiu”. Așa, apăsat, pe fiecare cuvant DOAR SĂ FIU.
Glumești?
“Cum adica doar sa fiu? Sa fiu ce? Cum? În ce fel?”
“În niciun fel. Doar să fii si atat”.
Nu puteam sa concep. Mintea mea nu putea proceseze o astfel de afirmație.
“Sa fiu așa, pur si simplu? Păi cine sunt eu? Cum sunt eu?”
“Esti și atât. Și esti minunată așa acum ești”.
Cum naiba să fii așa pur si simplu? Să nu fi si tu ceva? Păi asta e problema vieții mele. Că nu sunt ceva. Cineva. Și tu îmi spui ca e suficient doar sa fiu? Când pentru mine nu a fost suficient niciodată?
Eu tot timpul am vrut sa fiu mai mult, și mai mult. Să fac, să pot.
Si cam asta am făcut. Lucruri. Non stop. Nu m-am oprit din făcut. Orice, numai să nu stau EU cu Mine. Să nu simt golul care era de fapt în mine.
Pentru ca noi nu putem fi fără a face.
Deși asta e esența noastra. Doar să fim.
Dar noi nu ne luam valoare din asta…ci din a face și a avea. Lucruri.
Asa suntem noi valoroși. Uite câte fac eu. Uite câte am.
Iar cei din exterior ne judecă tot după ce și cât facem.
Eu întotdeauna mi-am luat valoarea din exterior.
Si am comparat tot timpul cât altii sunt mai buni si eu mai puțin bună, cât alții sunt mai deștepți si eu mai proastă, cât altii știu și eu nu, alții pot si eu nu pot..alții sunt in stare și eu nu.
Căci a face și a fi “in felul meu” era greșit. Iar eu nici măcar nu am încercat sa văd care era felul meu. Al celorlati a fost întotdeauna mai bun. A fost modelul. Pe principiul, vreau și eu așa, ca ăla. Ăla face mai bine.
A fi in stare de chestii este tot timpul după niste standarde exterioare, ca un barometru care măsoară cum este bine, cum este corect.
Asta nu a fost niciodată in mine, barometrul ăsta. Să stabilesc eu cum e bine și corect. A fost tot timpul in exterior. Încă mai este, uneori.
Abia acum încep să descopăr cine și cum sunt eu. Si îmi place ce descopăr. Îmi place Aida asta, exact așa cum e, fără sa mai vreau să fie în niciun fel. Fără să încerc să mă schimb ca să corespund standardelor. Sunt doar eu și mă bucur de ceea ce sunt.