Acum câțiva ani, când am hotărât că am nevoie de terapie, aveam două motive: relația cu copiii și cea cu soțul meu.
Ambele ma sufocau.
Ma simțeam prinsă într-o închisoare, în neputință, în nefericire.
Mă simțeam pe marginea prăpastiei. În jurul meu era un hău, iar eu ma afundam în el tot mai mult, cu fiecare zi care trecea.
Mi se părea ca toți trag de mine, că îmi cer atât de mult, ma simțeam secată de puteri.
După ce mi-am pus în cuvinte toată durerea, furia și neputința, după ce le-am îndreptat pe toate împotriva tuturor persoanelor din viața mea, a trebuit să rămân eu cu mine.
Să stau față în față cu Aida cea autentică, fără să mă mai mint.
Sa ma văd, sa mă simt și să mă aud.
Și am auzit povestea unei persoane care își alesese, cu mult timp în urmă, un rol: cel de victimă.
Eu eram neputincioasă și alții erau de vină.
Ceilalți erau vinovați pentru că eu nu eram bine, pentru ca eram nefericită.
Deoarece eu îmi dădusem de mult puterea. Și îi făcusem pe toți ceilalți responsabili de viața mea. De nefericirea mea.
Mi-a luat ceva timp sa înțeleg că nu alții erau responsabili, ci eu.
Eu eram creatoarea povestii pe care mi-o spuneam zilnic: că eu nu pot, că nu sunt suficientă, că eu nu merit, că nu am dreptul la nimic bun. La fericire.
Ei bine, în momentul în care conștientizezi asta, te cam zdruncină din temelii.
Pentru ca rămâi fără poveste. Rămâi fără nimic.
Nu mai ai de ce sa te mai agăți. Și nu știi ce să faci cu asta.
Atunci cand renunți la rolul de victimă realizezi că nu mai ai pe cine să dai vina.
Ești nevoit să îți asumi întreaga responsabilitate pentru viața ta.
Dar, tocmai în acest moment, când înțelegi că doar tu creezi povestea pe care ți-o spui și că doar tu esti singurul responsabil pentru cum arată viața ta, poți face o schimbare.
Poți alege să faci altfel.
Să schimbi complet perspectiva.
Cum? Uitându-te mereu în tine. Identificând, conștientizând tipare, convingeri limitative, blocaje, vindecând răni emoționale care încă sunt acolo și de care nu esti conștient.
Dacă ai nevoie de ajutor, sunt aici. 🙂
