Copilul din noi.
Deși copilăria noastră pare o poveste îndepărtată pe care aproape am uitat-o, ea este acolo în noi. Și, fără să conștientizăm, o retrăim zi de zi.
Deși oglinda ne arată niste oameni maturi, deși ne considerăm adulți responsabili si pe picioarele lor, deși ducem o viață in care avem cam de toate, ceva nu este bine.
Ceva tot ne nemultumește.
Parcă trăim într-o mereu intr-o așteptare. A zilei de mâine, a weekendului, a Crăciunului, a concediului. Suntem intr-o alergare continuă. Să facem, să bifăm, să putem. Suntem într-o competiție continuă cu ceilalți sperând că, la finalul concursului, ne așteaptă fericirea. Fără a vedea măcar că, chiar dacă câstigăm competiția cu restul lumii, în sufletul nostru tot nu va fi pace. Nu va fi bine. Nu va fi bucurie.
Pentru ca încă nu putem recunoaște faptul că nimic din exterior nu ne va aduce vreodată bucurie, dacă noi nu știm sa ne bucurăm autentic doar de noi înșine. Și atât.
Încă am vrea sa facem ceva wow, minunat, care sa ne facă să simțim că trăim. Avem mereu nevoie să facem ceva. Ceva care sa ne ia gândul de la noi. De la golul din noi.
Iar acel gol vine dintr-o totală deconectare de noi înșine. Și mai exact, de acel copil care am fost acum mulți ani si pe care l-am îngropat acolo, într-un loc din sufletul nostru și am închis ușa cu cheia.
Și ne-am dus in viață să fim adulti.
Iar, aparent, chiar suntem.
Asta doar până cineva apasă un butonaș care să ne ducă in niște emoții grele si dureroase. Atunci reintram în papucii acelui copil pe care îl doare și care începe să urle. De fiecare dată când ne pierdem cumpătul și ne apucă furia, aceasta este un semn că pe acel copil din noi îl doare. De fiecare dată când țipăm la copii, când ne enervăm, când ne certăm cu soțul/soția.
Numai că, noi încă refuzăm să acceptăm asta. Încă punem pe umerii celorlalți enervarea, supărarea, vina că nu sunt “cum trebuie”. Fără să recunoaștem și să acceptăm că acele sentimente sunt doar ale noastre. Ale acelui copil care este încă acolo, în noi.
Plin de răni și de durere.
Deconectarea de el ne face să ne simțim goi pe dinauntru. Deconectarea de el ne face sa alergăm dupa orice altceva ne-ar putea face sa simțim puțină bucurie, puțină iubire.
Și refuzăm în continuare să ne îndreptăm privirea spre el, pentru că este dureros. Ce sens mai are sa ne mai confruntăm cu ce am trăit copii fiind? Ce rost mai are să ne mai amintim de tot ce ne-a durut?
Si, uite așa, pe zi ce trece ne distanțăm tot mai mult de noi înșine.
Dar, cu cât refuzăm să ne uităm spre acel copil, cu atât el se va lupta mai tare sa îl vedem, să îl auzim, să îl luăm în seamă.
O face prin comportamentul copiilor noștri. De fiecare dată când copiii ne scot din minți, ei ne apasă, de fapt, fix pe rănile acelea care dor încă.
Viața ne pune zilnic în papucii acelui copil din noi prin situațiile pe care ni le creează, prin oamenii pe care ni-i aduce in cale. El ne cere zilnic sa îi auzim durerea, nevoia de a conta, de a fi important, de a avea voce și de a avea pe cineva de partea lui.
După ce vom vedea și vom auzi durerea acelui copil din noi, care a fost invizibil până acum, nu vom mai cauta bucuria in exterior, ci o vom gasi în noi. După ce ne vom reconecta cu el, nu vom mai aștepta din validare de la ceilalți, ci ne-o vom da noi înșine.
Abia atunci vom putea aduce iubirea autentică in viata noastră.
