Acea fetiță “cu ochii mari și negri ca murele” cum îmi spuneau vecinele din sat când eram mică, a rămas undeva în urmă în momentul în care a înțeles că așa cum era ea, nu era “ce trebuie”.
Am lăsat-o în urmă fără niciun regret, cu dispreț și cu o nevoie disperată să nu o vadă nimeni.
Stăteam în bancă, în prima zi din clasa I, 42 de copii, înghesuiți care pe unde găsiseseră loc.
Învățătoarea era una cu renume și fuseseră înscriși mulți copii, mai mulți decât era loc în bănci. 🙂
Eu eram în penultima, cu stomacul făcut ghem și cu picioarele înghețate, dar cu deja învățatul zâmbet de “fată cuminte și drăguță”.
A început cu cei din prima bancă: “Cum te cheamă și ce sunt părinții tăi?”
Când răspunsurile erau medic, profesor, inginer, “patron”, fața doamnei rânjea satisfăcută.
Și, chiar dacă nu ar fi avut acel zâmbet în colțul gurii, eu as fi putut să-i simt încântarea pentru că învățasem încă de cand aveam câțiva ani să “citesc” fețele adulților, ca să stiu cum să mă poziționez.
Și nu am putut să nu observ grimasa ușoară pe care a facut-o când un băiețel a zis ceva ce era clar nu era “ce trebuie”.
Atunci am înțeles, dintr-o dată am înțeles, că eram într-un proces de selecție și că eu clar nu corespundeam criteriilor.
Corpul mi-a paralizat, binecunoscuta mea senzație de frică și anticipare a pericolului.
M-am ridicat tremurând și am răspuns la întrebare.
Știam dinainte că răspunsul meu nu o va mulțumi și mintea mea ageră, de supraviețuitor, a găsit instantaneu o soluție.
După ce i-am spus ce meserii aveau părinții mei, i-am spus că nașa mea era învățătoare în acea școală.
Așa mi-am “cumpărat” eu locul in clasa I și acolo s-a produs una dintre cele mai profunde separări interne: o Aida pe care am lăsat-o în lumea ei de “la margine”, de la țară, și o Aida proaspăt mutată la oraș și “primită” în clasa I.
Pe lângă multe alte episoade “cu puternic impact emoțional” din copilăria mea, acesta a fost unul care a contribuit considerabil la lupta de construcție și devenire a unui … personaj.
A unuia dintre multele pe care le-am creat de-a lungul copilăriei, adolescenței și vieții mele de adult.
Am interpretat atâtea personaje în viața mea încât merit să-mi dau eu mie un Oscar pentru “întreaga carieră”.
Am jucat atât de bine, încât am uitat cine sunt.
Am devenit actrița care uitat să mai iasă din roluri și s-a golit complet de ea însăși.
Iar acesta este doar un exemplu despre cum am inceput eu să-mi construiesc viața pe frică și nesiguranță, dar mai ales, pe un efort continuu de a nu fi descoperită și pedepsită.
Prin excludere, prin umilință, prin arătat cu degetul.
Expunerea înseamnă pericol, asta am învățat eu in copilărie.
Pe măsură ce a trecut timpul, sistemul meu nervos nu a mai făcut diferența între expunerea cu adevărat periculoasă și cea “de bine”.
Orice vulnerabilizare avea, în inconștientul meu, o urmare periculoasă.
Urma să fiu judecată și, în urma acesteia verdictul era, fara tăgadă în profunzimea identității mele, unul periculos: să mi se întâmple ceva rău.
Acum vorbesc constant cu acea fetiță “cu ochii mari si negri ca murele” să îi explic că nu îi mai poate face nimeni rău, că nu o să pățească nimic dacă se lasă văzută, dacă scrie, dacă vorbește, dacă…există.
Nu e mereu ușor de convins și nu prea are încredere în mine, căci am abandonat-o de prea mult ori, spunându-i că e greșită, dar sunt consecventă în a-i demonstra zilnic că se poate simți în siguranță acum.
Că nu mai este nevoie să renunțe la cine este, să se ascundă, sau să devină altcineva ca să fie în siguranță, sau ca să fie acceptată.
