Tata s-a văzut tot timpul ghinionist.
Omul care muncește pe rupte, dar cumva, degeaba.
Care oricât s-ar zbate și oricât s-ar strădui, el nu reușește să își “depășească condiția”.
Deși a avut lucruri, deși era (și este) unul dintre cei mai descurcăreți, pricepuți, onești și chiar “avuți” oameni din sat, el toată viața s-a văzut sărac.
Că el nu aparține “lumii bune”.
Era o împărțire între cei ca el, “omul simplu”, și ceilalți, “bogații, smecherii”.
La nasul cărora el nu ajunge.
Nu e ca ei, nu face parte din lumea lor.
Când părinții prietenelor mele aveau un alt statut social, el era șocat că mă primesc în casa lor, pe motivul că noi nu suntem ca ei: “nu ești tu de nasul lor”.
Mama a încercat tot timpul să îl mâne de la spate să facă mai mult, dar el avea o vorbă: “afacerile nu sunt de mine”.
Ea avea tot felul de idei, el le refuza pe toate.
Prin urmare, a muncit pământul.
Dar nu a văzut asta niciodată ca pe o “afacere”, ci tot timpul ca supraviețuire.
Și s-a descurcat, a muncit mult, pe rupte, dar pur și simplu banii nu s-au lipit de el.
I-a risipit tot timpul pe tot felul de chestii.
S-a păstrat mereu în supraviețuire.
Acum își permite lucruri, și cu toate astea el e în continuare cel mai zgârcit om pe care eu îl cunosc.
Zgârcit cu el.
El trăiește “econom”.
Nu își cumpără lucruri, nu se plimbă, se menține acolo, în omul simplu, la limita sărăciei.
Mi-am dat seama că eu am fugit de “lumea lui tata” pe care nu am vrut să o accept, deși este în mine.
Și m-am înconjurat de oameni pe care i-am simțit puternici și valoroși, ca o salvare a mea de acea lume.
Am găsit o poartă spre “lumea bună”.
Oameni care “trăiesc bine”, își permit lucruri scumpe, nu ca noi, familia noastră.
Dar eu nu am simțit niciodată că aparțin acolo, am știut mereu că eu sunt acolo datorită celorlalți, dar eu nu sunt ca ei, eu nu “îmi permit” ce își permit ei.
În “lumea bună”, lucrurile se întâmplă simplu, cu ușor, vin pur si simplu.
Oamenii sunt relaxați, se bucură, iau totul ușor, își permit și să piardă.
Pe când, în “lumea lui tata”, e cu mult stres, chin, zbatere interioară, nesiguranță, nopți nedormite.
Și cu multă frică de pierdere.
Tata nu putea sa doarmă noaptea de stres.
Era tot timpul cu ochii pe știri, la vreme, să vadă dacă urmează să plouă sau nu.
Și culmea era că, după 3 zile de stres maxim și întrebări și consultări cu mama, daca să ude sau nu gradina, alegea să o ude și seara ploua și se inunda totul, pentru că era deja ud.
Și el intra în deznădejde, în disperare și în neputință.
Simțeam cum ceva din el murea de fiecare dată când lucrurile nu îi ieșeau așa cum ar fi vrut.
Se simtea neputincios, înfrânt de viață, de soartă.
Și din nou ajungea în “totul e degeaba”, și în acel clasic “m-am săturat de tot”.
Și era atât de convins că lui nu are cum să îi fie bine.
Avea și chestia asta de a opri tot ce venea spre el cu “Da, dar…e greu, e complicat, nu se poate, stai să vezi că la mine nu merge”, sau “astea nu sunt de mine”.
Adică refuza orice soluție.
Și rămânea acolo, în greu, căci el doar așa știa, era convins că pentru el nu există să fie lucrurile simple și ușoare, asta e doar pentru ăia norocoși, sau “șmecheri”.
Iar asta era scuza lui de a se menține mereu în neputință și departe de “bine”.
Am realizat la un moment dat că aceasta este o și parte din mine, eu “tatăl meu fiind”.
M-am luptat mult cu ea până să ajung să o accept ca parte din mine, dar să înțeleg că eu pot alege diferit, că în lumea mea se poate și altfel.
În noi toți există părți din părinții noștri și le ducem, inconștient, modelul mai departe.
Vedem și noi lumea, viața, așa cum le-au văzut ei.
Și tot ce avem noi de făcut este ca, după ce conștientizăm modelul, să ne rupem de el și să găsim felul nostru de a face lucrurile. Să alegem diferit.
