Toți ne dorim să avem mai multă încredere în noi.
Dar v-ați întrebat vreodată de ce nu avem? De ce ne este atat de greu să credem în noi?
Pentru că nu avem acea bază care trebuia pusă de mult, în copilărie.
Deoarece atunci cand greșeam eram aspru certificați sau pedepsiți.
Deoarece am fost tot timpul comparați cu ceilalți.
Deoarece ne vedem pe noi în funcție de cum ne-au văzut, odată, părinții noștri, bunicii, educatorii, învățătorii, profesorii.
Toți acei oameni importanți pentru noi, pe care noi i-am investit cu încredere și autoritate.
Încrederea în tine este părerea ta despre tine.
Iar părerea ta despre tine s-a format atunci, de mult, când ai văzut în ochii lor dezamăgirea, când ai simțit în vocea lor neacceptarea, disprețul, critica și comparația.
Iar în mintea noastră a rămas acea voce care ne spune mereu ca suntem greșiți, incapabili, sau că se putea și mai bine.
Niciodată nu este suficient.
Cum vă purtați cu voi atunci când nu vă ies lucrurile?
Atunci când nu reușiți mereu? Când gresiti?
Ce vă spuneți?
Nu-i așa ca sunteți tot timpul într-o luptă de a putea mereu? De a le face pe toate bine? De a nu greși?
Dacă priviti atent în voi înșivă și vă observați, o să vă dați seama că voi ați devenit cei mai aspri judecători ai voștri.
Că acele priviri dezamăgite, acele critici, sau chiar jigniri pe care le-ați auzit în copilărie au devenit acum ale voastre. S-au mutat în interiorul vostru.
Tot asa vă priviți și voi acum. Și tot așa vă vorbiți. Nu aveți blândețe și acceptare pentru voi înșivă. Pentru că nu le-ați primit aproape niciodată.
Vocea din capul meu, povestea pe care eu mi-am repetat-o la nesfârșit a fost că nu sunt in stare. Și tot timpul am încercat să demonstrez că sunt.
Am făcut la un moment dat un exercițiu si a trebuit sa găsesc în trecutul meu 3 persoane care m-au privit cu încredere. Care au crezut în mine și mi-au oferit acceptare necondiționată. Care ar fi fost alături de mine oricând. Și când greșeam si când nu eram cea mai bună și când nu știam.
Nu le-am găsit.
Am realizat cu tristețe că singurele persoane din viața mea care m-au acceptat și m-au iubit necondiționat, oricum aș fi fost și indiferent ce aș fi făcut, sunt copiii mei. Deci, după 30 de ani.
Și acum, EU, după mult lucru cu mine.
Încrederea în sine se crește, poate fi dezvoltată.
Dar abia după ce iți vei putea da ție ceea ce nu ai primit aproape niciodată: dreptul de a greși, de a nu putea tot timpul, de nu fi mereu ce trebuie și cum trebuie.
Și atunci, voi deveni cel mai puternic susținător al tău. 🙂
